Patru sate din Mehedinti sunt rupte de lume. Aruncate intre dealuri si vai, asezarile se afla la distanta de zeci de kilometri chiar de propria lor comuna. Oamenii nu-si mai pot numara nevoile care le imputineaza viata. Cu disperare in suflet, asteapta miracolul care sa-i aduca in rând cu lumea – un drum.
L-am prins pe drum. Pe jos, carând o plasa cu alimentele pe care le cumparase din Strehaia. De-acolo luase o ocazie, care-l lasase la europeana. Sa tot fi trecut vreo ora de atunci. Adus de spate, isi potrivea pasii dupa gropile care-i ieseau in cale. Bine macar ca nu era ploaie. Asa, pe pamânt uscat, fara cin’spe minute facea exact doua ore pâna-n Fauroaia. Nu mai avea mult deci, trecuse de jumate… Pantofii cascati in vârf se albisera de la praf. Sudoarea i se scurgea pe dupa gulerul hainei tocite. N-o dadea jos. Cu ea in mâna i-ar fi fost mai greu sa inainteze prin hârtoape. Nu-i vorba, era obisnuit cu drumul Ion Manolea, doar de o viata il tot bate cu piciorul. Dar dupa-masa trebuia sa se intoarca, avea o treaba la primarie, in Breznita. Alt drum nu era. Asa ca isi mai oprea din puteri…
25 de kilometri pâna la primarie
In Mehedinti, la aproximativ cincizeci de kilometri de Craiova. Nici un indicator, nimic. Câmp, ici-colo o padurice, pustiu. Nici tipenie de om in stânga ori in dreapta, nici urma de asezare omeneasca in zare. Si totusi, din soseaua europeana se lasa un drum pe stânga. Un kilometru mai departe – tot pe europeana – inca unul. Primul – impropriu denumit drum – duce in satele Fauroaia, Deleni, Cosovat si Plai. Celalalt – asfaltat – spre comuna satelor respective, Breznita de Motru. Unite, cele doua insumeaza cam 25 de kilometri. Aceasta este distanta pe care satenii trebuie sa o strabata de fiecare data când au nevoie de sfatul parintesc al primarului lor. Pe jos insa, pentru ca „drumul“ din sate cu greu poate fi rapus de rotile vreunei masini. Si cum alta cale – practicabila! – de a ajunge in comuna nu exista, in fiecare zi se gasesc adevarati eroi care sa strabata zeci de kilometri de gropi, bolovani, hârtoape. Ca Ion Manolea, drumetul prafuit plecat din zori pe picioare sa-si rezolve treburile, sunt sute de oameni. Pensionari, copii de scoala, gravide ori oameni in toata firea isi risca zilnic viata, incercând sa iasa sau sa intre din niste sate sterse de pe harta.
Celulare doar pe deal
Soarta nu a fost prea blânda cu cele patru sate mehedintene. Pitite intr-o adunatura de dealuri, vai, vâlcele, risipite care pe unde s-a nimerit, asezarile au fost de la bun inceput rupte de lume, incât „nici nemtii nu ne-au gasit“, spun oamenii. Imaginea idilica a satului românesc, ferit de tentatiile distrugatoare ale civilizatiei, se opreste insa aici. Dispensar, gradinita, televiziune prin cablu, telefon – sunt lucruri despre care oamenii aruncati aici nici nu au auzit. E drept ca telefonul mobil este mai des intâlnit decât intr-un cartier craiovean marginas. Proprietarii sunt insa obligatoriu sportivi de prima mâna: orice minut de convorbire inseamna o alergatura zdravana in vârful dealului, singurul loc unde se prinde semnal. Cât despre restul…
„Pe fata am trimis-o la scoala, ca nu e gradinita in nici un sat de aici. N-are vârsta, e mica inca, dar ce sa faca? Macar sta si ea in bancuta, cu copiii. Destul ca face treaba acasa, are grija de animale…“, se vaita Eugenia din Cosovat. Lânga ea se strâng ciorchine oameni iesiti de pe la case. Pierduti la capatul lumii, dar bine dumiriti de tot ceea ce le lipseste.
„Stam ca prostii!“
„Aici e bine, ca avem magazin“, se consoleaza Iana Cornel, „Dar ce fac aia din Plai ori Fauroaia, ca nici pâine n-au de unde cumpara? O pravalie, si aia inchisa mai toate zilele“.
„Cablu nu e, si nici n-o sa fie aci, la capatul lumii“, spune Mitru, lasând o vreme securea pentru lemne deoparte. „Care a avut bani si-a luat lighean d-ala mare, parabolic. Mi-a luat si mie frate-meu, dar ce sa fac cu el, ca prinde numai straini. Nu inteleg nimic nici copiii. Si pentru ei am luat din ajutor un televizor, sa se mai uite si ei la desene, la ceva“.
„Doctor nu e, il gasim abia la comuna. Pai cine face douascinci de kilometri dupa el? Mai bine stam aci, ne oblojim sânguri cu ceapa, cartof, cu ce avem. Si daca, Doamne fereste, se intâmpla vreo nenorocire, stam ca prostii. Nu vine salvarea pâna aci cât ii haul!!“, se plânge si Cornelia Smadu, trecuta prin destule suferinte carora a trebuit sa le gaseasca singura leac.
Primarul vine doar la castrat
Nevoiti sa-si acccepte soarta, oamenii s-au obisnuit cu lipsurile. Un lucru nu le da pace insa – drumul, necazul cel mai mare si capul tuturor rautatilor.
„Nu poate veni salvarea pentru femeile gravide ori pentru oameni bolnavi, iar in caz de incendiu ar fi nenorocire“, spune Nicolae Marinescu, preot paroh in cele patru sate si bun cunoscator al neajunsurilor din zona. Iar Dumitru Iacob, consilier si localnic din Cosovat, ii intareste vorbele. „Oamenii au nevoie de alimente, medicamente, pâine. Cum sa si le ia, de unde? Pe unde? Copiii merg pe jos, masina nu au care sa-i duca si sa-i ia de la scoala. Iar pentru a-si plati taxele si impozitele, oamenii tot pe jos se duc la primarie. De acolo nu se deranjeaza nimeni, chiar daca au masini. Iar primarul, ales deja la al doilea mandat, se face ca nu stie. Nu a mai venit aici decât sa castreze vreun porc. E veterinar!“.
„Europeana“ – departe!…
Desi niciodata nu a existat vreo sosea asfaltata care sa faca legatura satelor cu „lumea“, ultimul an a adus disperare in sute de case. Ploile, inundatiile au distrus definitiv si singura cale de acces: drumul de tara care, pornind de la soseaua europeana, strabatea toate cele patru sate. Astazi, a te incumeta sa pleci din sat sau sa intri in el este un adevarat act de curaj. In cazuri de urgenta, oamenii o iau uneori si pe scurtatura: prin padure, peste deal, dau direct in Breznita. Dar riscurile sunt insutit mai mari: pe acolo nici tractorul nu poate intra. Ramâne asadar traseul cunoscut.
„Doua ore fara cinspe minute, atât fac, pe uscat, de la european la Fauroaia. Iarna insa trebuie sa-ti iei un avans de patru ore daca ai treaba. Oricum, numai daca suntem incoltiti plecam atunci de-acasa“. Ion isi sterge fericit sudoarea strecurata pe dupa guler. Mare noroc sa treaca o masina pe lânga el. A scurtat timpul binisor. Acum, ca e odihnit, poate pleca spre Breznita linistit. Pe drum sau peste deal, prin padure.
Apel la logica
Era abia trecut de patru dupa-amiaza. Dupa toate aparentele, prin Primaria din Breznita batea vântul. Pe Mircea Ionel Marcu, primarul-veterinar, l-am gasit acasa. Parea destul de odihnit – nu avusese nici o interventie chirurgicala in ziua respectiva -, dar era evident iritat de vizita inopinata. Cu precizia unui bisturiu, a explicat insa ferm situatia.
„Matematic va explic: drumul a fost facut in 2004, cu bani de la Banca Mondiala. A fost facut perfect – niciodata nu va mai fi facut asa!… Ce vina am eu ca au fost ploi care au distrus tot?! Se poate merge totusi… Acum sa ma iertati, in Bucuresti nu sunt gropi? Iar acolo nici nu merg oamenii asa linistiti, ca la noi… Dispensar? Exista medic de familie care are obligatia sa mearga la asigurati. S-o ia peste deal, prin padure, eu am facut poteca aia din ’68!… Masina de scoala?! Fac apel la logica: daca iarna e zapada grea, cum merge masina pe acolo???“.
